Ce ne mai place sa ne jucam de-a zeii. Ne construim lumile noastre cârne si intunecate si aruncam fara mila niste fiinte gri sa traiasca in ele. Pe ei i-am facut din carpe nefolositoare si le-am dat o minte incuiata cu care se vor chinuii intrega lor existenta sa afle cine suntem noi. Mumiile astea mici isi lasa in mainile noastre toata existenta lor, de parca noi am sti cine suntem. Noi stim tot despre ei pana la ultimul fir de ata care ii tine intregi , insa despre noi nu stim decat numele si grupa sangvina, de multe ori nici alea. Eu am renuntat la lumea mea. Le-am spus adevarul creaturilor si i-am eliberat. Nu stiam ce sa mai fac cu ei. Cand m-au cunoscut nu mai puteau de fericire, ziceau ca si-au atins scopul existentei, insa cand le-am spus ca pot pleca au inceput sa faca figuri. Ziceau ca ei sunt limitati la lumea in care traiau si ca acum nu mai au nici un scop; cica erau confuzi. Eu le-am spus ca m-am gandit sa le fac un bine lasandu-i liberi pt. ca nu am eu stofa de zeita, nu imi asum responsabilitati asa mari. Ei s-au enervat si au inceput o revolta cerand sa fie din nou controlati de mine. Mi-au scris pe pancarde ca daca eu i-am facut, eu sa-i omor. Le-am spus ca-s nebuni, eu le-am dat libertate si ei imi cer moartea. Pana la urma n-am mai rezistat si i-am adunat pe toti, o mana de prichindei, si i-am trimis in gradina de flori sa prelucreze buruieni ca oricum se stresa mama cu ele. I-am convins ca acum munceau pentru o lume noua, o viata viitoare si tot felul de tampenii asa ca astia mici erau in extaz de fericire. Ce era sa fac cu ei? N-am avut inima sa-i distrug asa ca i-am mintit ca totul va fi bine, desi eu habar n-am ce va fi. Ma rog...macar gradina de flori arata foarte bine.
