Little people

Ce ne mai place sa ne jucam de-a zeii. Ne construim lumile noastre cârne si intunecate si aruncam fara mila niste fiinte gri sa traiasca in ele. Pe ei i-am facut din carpe nefolositoare si le-am dat o minte incuiata cu care se vor chinuii intrega lor existenta sa afle cine suntem noi. Mumiile astea mici isi lasa in mainile noastre toata existenta lor, de parca noi am sti cine suntem. Noi stim tot despre ei pana la ultimul fir de ata care ii tine intregi , insa despre noi nu stim decat numele si grupa sangvina, de multe ori nici alea. Eu am renuntat la lumea mea. Le-am spus adevarul creaturilor si i-am eliberat. Nu stiam ce sa mai fac cu ei. Cand m-au cunoscut nu mai puteau de fericire, ziceau ca si-au atins scopul existentei, insa cand le-am spus ca pot pleca au inceput sa faca figuri. Ziceau ca ei sunt limitati la lumea in care traiau si ca acum nu mai au nici un scop; cica erau confuzi. Eu le-am spus ca m-am gandit sa le fac un bine lasandu-i liberi pt. ca nu am eu stofa de zeita, nu imi asum responsabilitati asa mari. Ei s-au enervat si au inceput o revolta cerand sa fie din nou controlati de mine. Mi-au scris pe pancarde ca daca eu i-am facut, eu sa-i omor. Le-am spus ca-s nebuni, eu le-am dat libertate si ei imi cer moartea. Pana la urma n-am mai rezistat si i-am adunat pe toti, o mana de prichindei, si i-am trimis in gradina de flori sa prelucreze buruieni ca oricum se stresa mama cu ele. I-am convins ca acum munceau pentru o lume noua, o viata viitoare si tot felul de tampenii asa ca astia mici erau in extaz de fericire. Ce era sa fac cu ei? N-am avut inima sa-i distrug asa ca i-am mintit ca totul va fi bine, desi eu habar n-am ce va fi. Ma rog...macar gradina de flori arata foarte bine.

La Boheme

Am avut placerea sa asist zilele trecute la debutul superb al unei tinere soprane in rolul lui Mimi din opera lui Puccini, Boema. Ma impresionat faptul ca avem multi tineri artisti de un talent extraordinar. Este si mai imbucurator atunci cand vezi sala unei opere pline sau cand auzi ca nu se mai gasesc bilete la teatru sau la filarmonica. Credeam ca e doar impresia mea dar se pare ca lumea chiar a inceput sa "se recultiveze". E placut sa vezi atatia tineri dornici sa guste arta si e si mai placut sa iesi cu colegii sau cu prietenii la un concert simfonic sau la opera. Parca m-am saturat sa stau pe canapele in decoruri extravagante sau plictisitoare cu o cafea in fata povestind despre nu stiu ce videoclip nou. Vreau mai mult, vreau emotie, talent, arta, vreau esenta si cred ca asta ar trebuii sa vrem toti, sa ne hranim sufletul nu sa-l infometam sau sa-i dam doar resturi comerciale. Desi arta pare a fi cam printre ultimele nevoi ale acestui popor in momentul de fata, eu totusi sper si cred ca tocmai asta ne lipseste. Pana la urma stomacul putem sa-l tot umplem in speranta ca vom dormii linistiti sau ne putem amagii cumparand tot felul de lucruri inutile dar omul are nevoie de arta si a avut intotdeauna, inca de la aparitia sa in lume. Cred in asta si sper ca tot mai multi tineri sa simta la fel.

Onyx

Ma indepartez tot mai mult de ceea ce am fost, abea imi mai vad umbra. Cu cat sunt mai departe cu atat ma simt mai usoara. Mi-am lasat toate bagajele pe drum si pasesc desculta...nu stiu unde. Mai am insa agatata la gat o piatra mare de onix, neprelucrata, dura si grea. Nu ma lasa sa alerg si ma ingreuneaza la fiecare pas. As vrea sa o pot scoate dar intunericul ei patrunzator ma nauceste de fiecare data si se adanceste ca un fier incins in pieptul meu, e parte din mine. Cand privesc inaite uit de multe ori de ea si se naste din nou in mine o dorinta nebuna sa alerg, sa fug tare pana ma dor plamanii si nu mai pot respira, dar atunci ii simt iar greutatea si ma arde. Puteam sa o las acolo dat am luat-o eu toata pt ca o simt ca si cum ar fi a mea si acum, cand cad, ma inunda si vad oglindite in ea toate bagajele mele si nu numai...