Toamna e prea adanc incarnata in fiecare amintire, traire si suspin al meu. E ca luna plina pentru un varcolac ... Patrunde, fara sa-mi dau seama , in fiecare celula ce ma constituie si ma transforma. Toamna ma leaga din nou de mine, ma pune in goala, in genunchi in fata oglinzii si ma obliga sa ma regasesc. Nu am cum sa ii intorc spatele si sa ma prefac a nu e...pentru ca e, si ma umple cu frunze din toate partile si fiecare frunza imi sopteste in ureche tot ceea ce sunt. Fiecare frunza ma taie si ma face sa sangerez. Fiecare taietura ma face sa tip si sa imi aduc aminte ca defapt...sunt om.
Iubesc toamna pentru ca ma taie si ma lasa asa, sa simt fiecare adiere de vant incalzit de soarele slab. Ma lasa sa tremur putin si sa o iubesc mai mult...
Imi e frica de toamna pentru ca e sufletul meu cel adevarat cu care ma intregesc doar o data in an. Vine parca doar pentru o clipa, ma imbratiseaza pana la maduva si ma pregateste pentru ger. Ma ingeata si ma toapeste in acelasi timp, ma repara si ma costruieste, ca marea ce cu fiecare val isi modeleaza malul. Eu sunt malul toamnei. Nu am nici o putere, nu pot sa fac altceva decat sa ma las in voia ei, sa o las sa ma modeleze cu miscari lente si moi de mester olar.
Nu o astept niciodata si cand vine ma prefac ca am treba dar la sfarsit de octobrie ma cucereste mereu, din nou si din nou. La sfarsit de octombrie e ca un rubin gata slefuit... cand soarele isi trece subtil razele prin el totul dispare, raman doar frunzele care te invaluie si te duc departe, atat de adanc ... in tine.
